O frumoasă "poveste de Crăciun", poate cea mai frumoasă poveste de Crăciun din literatura romanească. Am muncit ceva, spre ai pune diacriticele si spre a transforma in "linkuri" cuvinte carora la vremea cand (ca copil), am citit povestea, nu le gaseam intotdeauna multumitorul pentru mine, inteles, tocmai pentru a transforma cu asta, admirabila poveste a lui Bratescu-Voinesti, intr-un cadou de Crăciun din partea mea, pentru toti copiii cei pana-ntro 100 de ani, ai Lumii.
Probabil ca intrigarea pe care mi-a pricinuit-o de copil, venea din intelegerea faptului ca, oricat ar fi un om de bun, nu poate nici sa citească, si nici sa satisfacă durerile, necazurile oamenilor din jurul lui, si ca o lume mai bună in jurul tau, nu o poti produce tu ca persoană, ci toate persoanele, punand mană de la mană..
M-am trezit in viata asta situat, undeva cam la jumatatea distantei dintre personajele principale ale acestei frumoase si induiosătoare fantezii: "conu Misu" si Nicusor"
Nicușor , poveste de Ioan Alexandru Brătescu-Voinești
La marginea dinspre miazănoapte a orașului, pe malul iazului, e o grădină frumoasă in care sunt patru cladiri mari: a tribunalului, a prefecturii, a judecatoriei și a casieriei; restul grădinii e numai tufișuri dese de lemn câinesc, de bațachină și de rugi, in care primavara cântă privighetorile de e o frumusețe.
Chiar pe marginea malului e o movilă pe care, când te-i sui, ai inaintea ochilor o minune de tablou. Aci sub mal, iazul umbrit de sălcii si de anini cu o moară vorbăreață; mai departe valea verde a Ialomiței, închisă in fund de dealurile viilor, pe culmea cărora stă de strajă mânastirea; iar mai in fund, topită-n aburii albăstrii, toată coama munților de la Piatra Craiului pâna-n Penteleu; in tot o priveliște frumoasă, de parcă ți se primenește sufletul uitându-te la ea.
Cum trecea intr-o zi din primavara trecută, s-a oprit sa asculte o privighetoare, care cânta de răsuna grădina; si fiindcă tufișul in care cânta era chiar alaturi, s-a aplecat sa incerce: n-o putea-o zări?
Când, ce sa vază?
Jos, in tufiș, un băiețaș.
Cu degetul arătător de la mâna dreaptă peste buzele tuguiate, ii făcea semn să tacă, iar cu cel de la mâna stângă ii arăta privighetoarea.
Aplecându-se mai mult, o văzu…
Si a stat asa multa vreme, neputându-se sătura de a o privi si neștiind ce să privească mai cu drag; pasarea mică si neînsemnată care scotea sunete atât de puternice și de maiestre din gușulița ei care se vedea saltând, ori fericirea fără seamăn care zâmbea pe toată fața copilului?
Il mai văzuse el de câteva ori p-aci prin grădină jucându-se cu alți copii de seama lui, dar niciodată nu-l privise cu luare-aminte. — Acolo, un broscoi de băiețaș slăbuț, cu părul cânepiu, incurcat ca un caier, și cu pantalonii in vine, cârpiți in zece locuri.
Acum pentru intâia oară vedea ce ochi negri, catifelati si dulci avea.
La o mișcare nedibace, pasarea zbura si lui conu Misu ii păru grozav de rău, crezând că s-o mâhni copilul; dar acesta ieși din tufiș si privindu-l drept, cu seriozitatea adorabil de hazlie a copiilor:
— Nu fațe nimic. Vine îndărăt. Asta e a mea. A fost si poimâine.
— Ce spui, mă? A fost și poimâine?
— Da, a văzut-o si Lenuța.
— Care Lenuța?
— Lenuța, sora mea…
Si clătinând din cap:
— Da’ lui Vasilica nu i-o arăt.
— Care Vasilica?
— Vasilica a lu’ nenea Dumitru de la zudecatorie.
— Si de ce nu i-o arăți și lui?
— Că fin’ca dă cu pietre.
— Bravo! să nu i-o arăți.
— Țț!
— Dar pe tine cum te cheamă?
— Nicusor a lui Ionița, odaiasu’ de la casierie, si sunt de șase ani.
— Ce vorbești, domnule!? Păi bine, tu poate că vrei și doi bani, sa-ți cumperi covrigi.
Nicușor raspunde cu umărul drept, saltându-l in sus. Și conu Mișu, râzând cu mulțumire, scoate și-i intinde doi bani. Copilul, luându-i, zice: “Saru’ mana” și pleacă grăbit, ținându-se cu o mână de bracinarii pantalonilor prea lungi; dar după câțiva pași se intoarce sa-l întrebe serios daca la spițerie se vinde oua de furnică.
— Ce să faci, mă, cu ouă de furnică?
— Mi-a spus maica-mea așa: ca le plațe la privighetori si vreau sa pui pe zos la a mea…
Are si conu Misu trei îngerași de copii de la care aude in fiecare zi fel de fel de nostimade copilărești, dar asta i s-a parut atât de drăgălașa, incât a luat pe baiețandrul odaiașului in brațe și l-a sărutat, pe amândoi obrajii; pe urmă, rușinat de înduioșarea lui, l-a lăsat jos și l-a scuipat:
— Ptiu! Marș d-aici, potaie mică!…
Din ziua aia datează prietenia lui conu Mișu cu Nicușor; e! dar negreșit prietenia care poate să mijlocească intre un boier mare si copilul unui odaias. Din vreme in vreme, când il vede prin grădină, îl strigă: “pst! mă hoțule, vino-ncoa!” și-i dă câte un ban, cum dă și Lenutei, pe care acum o cunoaște și o întâlnește mai in fiecare zi, venind din târg, încărcată cu o dublă de pâine și cu un clondir, pe care de-abia le duce.
Cunoaște acum și pe părinții lui Nicusor; tatăl, unu gros, negru, păros, cu o mutră aspră, în care numai roșatea vârfului nasului pune o pată mai veselă; mama, slabă, ofilita, prafurie și totuși plăcută pentru blândețea ochilor…
Negreșit, Nicușor nu e primit in curtea lui conu Mișu sa se joace cu copiii lui și cu musafirii lor, dar se uită și el din grădina prefecturii pe crăpăturile ulucelor; și tot incercând crăpăturile a dat peste câteva prin care poate vedea tot raiul din curțile boierului.
Așa, printr-una se văd rondurile de flori frumoase și locul unde joacă copiii crocket; printr-alta se vede terasa îmbrăcată în flori albastre, unde mănâncă boierii vara; prin a treia, căprioara cu țarcul ei; iar prin a de la capul din fund al ulucelor, grădina de poame, curtea păsărilor și doi caini mari legați in lanțuri pe sârmă…
*
Frumos Crăciun o să fie! A nins două zile din crivat și acum în ajun s-a schimbat vântul; suflă austrul, subțiind norii printre care încep să se ivească stelele și aducând cu el un ger de te taie.
La curtea caselor lui conu Mișu e zarvă mare.
Pe porțile deschise larg nu mai contenesc săniile încărcate cu musafiri. E pom de Crăciun la care sunt poftiți copiii tuturor prietenilor. In mijlocul salonului încăpător, care ține de la intrare până la terasa din fund, e așezat bradul impodobit de-ți ia ochii. Cucoanele se învârtesc de colo până colo, rânduind lucrurile la locul lor. Copiii, nerăbdători, așteaptă în odaia din dreapta semnalul când vor putea intra. Să aștepte, că nu e încă gata. Mai sunt de așezat jucăriile pe mescioara din jurul bradului și de pus la fiecare teanc de jucării câte o carte de vizită cu numele copilului căruia i se cuvine; și nici conu Misu n-a sosit încă de la club cu bărbații, ca să se bucure de bucuria copiilor.
In vremea asta, alături, la casierie, e un sufletel stingher, care se zbate și se frământă… mama e dusă la cucoana casierului să ajute la gătit și la scuturat — și a luat și pe Lenuta cu ea; tatăl e dus la cârciumă… iar el stă singur in gangul casieriei, muncit de gânduri…
Dacă i-ar ieși înainte și l-ar ruga să-i arate și lui pomul de Crăciun, numai nițel, nițel de tot.
Cât e de mică inimioara lui, s-a despărțit acum in două. Jumatate il imbranceste înainte: “Încearcă, conu Mișu e om bun; poate te duce să vezi pomul… pomul!”, iar cealaltă îl trage înapoi: “Fugi d-acolo, nu se poate… nu se poate”…
Se aud sânii venind dinspre targ… Uita-le, cotesc la colț și, in bătaia lămpii electrice de la răspântie, Nicușor recunoaște pe conu Misu și-l aude râzând cu poftă. Repede o ia la fugă sa-i iasă înainte. Cine știe? poate chiar fără sa-i spuie nimic, văzându-l, o să-l ia să i-l arate, ca e om bun. A ajuns! Aci e altă cotitură. “Hei! la o parte!” strigă birjarul degeaba, iar conu Mișu, ieșind pe jumătate din sanie și văzând copilul in drum:
Și săniile trec… E noapte… nu se pot vedea lacrimile care au năpădit in ochișorii negri, catifelati, dulci ca o mângâiere…
I-a zis așa: “Marș acasă!”, dar ce sa facă acasă? Nu e nimeni acasă, nimeni… Si coșul de la sobă țiuie… Si-i e urât… Și cum stă in drum, parca-i șoptește cineva la ureche: “Știi ce? poate că se vede de la poartă prin ferestre. O ia la fugă înspre curtea boierească. Se dă la o parte lângă uluce ca sa treacă săniile care ies; apoi, când au trecut, face doi pași in curte și se uită cu incordare… Ies valuri de lumină pe ferestre, dar pomul nu se vede… Si mai face doi pași, strangandu-și la piept paltonul lung și larg, făcut dintr-o scurteică veche a mă-si, în care parcă e un pui de lăutar… Ferestrele sunt prea sus… degeaba… A! știe el un
loc de unde ar putea vedea, d-acolo de pe prispa unde mănâncă boierii vara! Acolo, a vazut el prin crăpăturile ulucelor, sunt ferestrele jos.
Da, dar câinii! Gândul ăsta il face să se retragă repede din curte… Ce bine ar vedea el d-acolo pomul de Crăciun! Stă… și-și face in gând socoteli de om mare. Nu se poate sa fie cânii delegați acum când vine lume… Asta nu se poate! ce, sa muște pe lume? Face câțiva pași in curte, trăgând cu urechea si neputându-și dezlipi ochii de la lumina ferestrelor… Ocolește în vârful picioarelor casa… mai sunt câțiva pași…
A ajuns!… na! perdelele lăsate… ba nu, una e ridicată! Pașește binișor, binișor …Aaaa! ce frumos! ce frumos!
Poate de-acum să sufle austrul, vânt tăios de rece, că în tot trupul copilului s-a revărsat caldura unei fericiri nemăsurate. Tot sufletul i s-a urcat în ochii care privesc cu nesatiu… Cum sclipește beteala! Uite și lumânăricile aprinse! Și ce de jucării! Trâmbițe, tobe, papuși! Uite și niște iepurași albi, mici și drăguți…
Înăuntru se deschide de perete ușa odăii din dreapta prin care năvălește o droaie de copii, băiețași, fetițe și nodulete mici, pe care parcă-i dă jos fundele. Sunt câteva clipe de extaz general vrednice de admirat: copiii de o parte rămași tagla cu ochii pironiti la pom, părinții de alta, cu ochii umezi de fericirea bucuriei lor. Acum madamele așează copiii in semicerc. Trebuie sa cânte: “O! Tannenbaum! o! Tannenbaum!”
Se face o tăcere desăvârșită. Cucoana Zoe, gazda, deschide pianul și se așează sa-i acompanieze… dar in clipa in care-și ridică mâna ca să înceapă, dinspre terasă se aude latratul gros al unui caine și țipătul unui copil, țipăt de groază, lung, sfâșietor, care spinteca tăcerea și trece ca un junghi in inimile tuturor… Bărbații dau năvală intr-acolo; deschid ușa. “Marș Leu! marș Leu!” strigă conu Misu dând cu piciorul in câine…
Jos, lângă fereastră zace copilul fara cunoștință…*
Nu te mai frământa atâta, coane Mișule. Inchide ochii și dormi in pace, că Dummezeu e bun și iertător. El știe c-ai priceput prea târziu de ce-ți ieșise copilul înainte și că te-ai căit de a-l fi gonit cu asprime.
Te-a văzut cum l-ai adus in casă, cum l-ai ingrijit, cum i-ai incarcat bratele de jucării și de bunătăți și pentru el și pentru Lenuta. El știe ca esti hotărât mâine in ziua de Crăciun să te duci la casierie, să te încredințezi cu ochii dumitale că copilul nu s-a imbolnavit de spaimă. Dumnezeu e bun și iertător și a auzit ce-ai pus de gând cu cucoana Zoe să faceți la anul. Închide ochii și dormi în pace.
No hay comentarios:
Publicar un comentario